Copiii curcubeu

Copiii curcubeu

caut în podul palmei,
caut libertatea de a nu
ma lasa rapus
sub jugul carului ce ne trage-ndarat.

nu, nu vrem aripi spre-a zbura spre cer,
vrem aripi spre-a nu mai atinge pamântul.

suntem copiii curcubeului,
culorile noastre n-au noima
si nici nu se cer întelese.
am rasarit din tarâna,
spre-a ne oglindi în ploaie –
în orice primejdie pândeste frumosul
(vezi curcubeurl!)

Celei mai frumoase

am început sa ascult culori,
sunet cu sunet las
sa îmi patrunda mintea,
în cautarea celei mai frumoase dintre ele.

am început sa rasfoiesc curcubeul,
pagina cu pagina las
sa mi se plimbe sub degete,
în cautarea celei mai frumoase dintre ele.

pasii, îi las sa se plimbe,
tip-til, pe lânga contururi fragile,
capodopere în creta.
copiii sunt atât de mici,
imaginatia nu le încape-n piele
si se varsa pe asfalt,
în cautarea celei mai frumoase dintre ele.

si poate ca-si poarta zborul,
bula de sapun, spre cer,
sau poate a-nghetat, uitata
în subsolul unui univers,
muzeul culorilor de nedescris,
iar eu o caut,
cea mai frumoasa dintre ele.

Gauri negre

gauri negre într-un univers sonor,
energia noastra e tacere,
jocul ce se prinde-n jurul nostru
se-nchide într-o spirala infinita,
nu vom avea pace pâna ce
ultima picatura de râs nu va fi absorbita.

am deprins jocul cu focul
înca din primele clipiri,
când norii înca desenau animale,
iar animalele vorbeau pe întelesul nostru.
daca nu te joci cu focul, nu te arzi!

ne ascundem de lume,
un arc de cerc ne tine paravan,
asezat pe buze
ascunde tot ce intra
de ceea ce nu vrea sa iasa.
un arc de cerc cu care,
cândva, vom sageta spre cer
iar soarele, strapuns,
va sângera, noaptea, lumina.
desigur luna…întuneric.

daca cineva ne-ar fura cuvintele, am mai fi oameni?

Mi-e teama

mi-e teama de ieri caci iata, s-a scurs
fara sa lase nici un raspuns.
mi-e teama de mâine caci iata, cum vine
cu-acelasi sarcazm, cu-aceeasi cruzime.
mi-e teama de voi caci iata, mai sunt,
va scriu si va-ncânt.
mi-e teama de mine!

mi-e teama de plansul din ochi de copil,
de chipul trecând, mut si umil.
mi-e teama de teluri ce se strapung,
ideea ce-mi arde pe rug.
mi-e teama de vântul în care-am sa zbor.
de vorbe ce dor
mi-e teama sa fug!

mi-e teama de soare caci iata, cum moare,
scurgându-se-n mare.
mi-e teama de stele pe cer aramiu,
de luna ce-mi urla lupii-a pustiu.
mi-e teama si dor de singuratate.
nimicul, ce ne desparte,
mi-e teama sa fiu!

mi-e teama de azi caci iata, cum trece,
palid si rece.
mi-e teama de gândul care, pe foaie, nu moare cuvânt,
de stropi ce nu cad pe pamânt.
mi-e teama de tine, cu zâmbet si dor,
de visul ce zace. nemuritor
mi-e teama ca sunt!

Pinkfloydând

vibratia eterna, ce în ureche joaca,
care-a nascut lumina si lumile si stele
si înca dantuieste în prag apoteotic,
din minti neosândite, în gânduri paralele.

pe cerul noptii rece, o pânza luminoasa,
trasata sa adape pofta de scânteie,
ca tocmai-n dimineata înaltelor sperante
sa ne sopteasca cântânda curcubee.

pe dupa zid ascunsa, un pas catre infern,
asteapta albatrosii ce, spânzurasi în cer,
învata zborul prelins catre abis
uitând de ratiune si timpul efemer.

si oare ma va frânge în mii de bucatele?
atât de tare as vrea sa fie-aici
si sa ma schimbe cât sa fiu normal.
– hei tu, vei vrea sa ma atingi?

Sărim?

aici, la mii de mile depărtare
găsesc că m-am uitat pe-un raft,
în casa părinţilor.

dintr-un pumn de zaruri,
toate au căzut anapoda
pe-o masă unde nici nu se decid sorţii.
un pariu pierdut, cu viaţa,
ce zadarnic se tot cere rejucat.

„cine sunt?
habar nu am!”
privesc în oglindă
„tu cine mai eşti?”

se spune că ochii-s oglinda sufletului,
privesc oglinda
bag de semă că am în faţă contravampirul perfect,
oglinda ochilor e goală,
să fie oare semnul de-ntrebare răsărit peste sprânceană?

metamorfoză-ntr-un pahar,
mi-amestec minţile cu licori nebănuite
le-nghit şi tac.
timpul n-are niciun farmec când nu poartă greutate.
un baţ aprins în flăcări îmi vâjâie pe la urechi,
taina focului îmi şopteşte povestea-i,
doar păsările de foc renasc din cenusă,
noi, fire de nisip şi mâzgă,
răsări-vom oare din noroi,
sau ne e dat, precum perle,
să fim mâncaţi de porci?

picior peste picior,
cravata prinsă-n nod
şi părul pieptănat.
trenul acesta nu are staţii,
sărim?

Umbra

nu am o slujba
nu am niciun ban
nu port portofel
sunt un intrus în aceasta societate
sunt umbra individului social
ce obisnuiam sa fiu –
umbra omului
ce sunt acum

mi-am aruncat ochelarii
nu am nevoie de bariere
între mine si lumina zilei
mi-am aruncat telefonul
de acum înainte mâinile mele
vor cuprinde doar alte mâini

buzele mele vor sopti
doar cuvintele scurse din suflet
iar urechile mele vor asculta
doar dragul sunet al râsului
pentru ca nu-s nimic din ce trebuie sa fiu
sunt numai ceea ce simt –
umbra individului social
ce obisnuiam sa fiu –
umbra omului ce sunt acum

Iubirile secundiforme

tandru pasind,
taindu-mi punctul de vedere.

pas.

aerul îmbibat,
parfumul florilor de liliac,
turbat mi-a invadat simtirea.

pas.

alunec pe suvita,
blonda, stralucind în soare,
tocmai poposindu-mi gândul
pe umarul ascuns sub ea.

pas.

ma pierd
în ochii umezi si straini,
ma înec si mor,
întocmai,
sa renasc
în trupul
ce-mi tradeaza
dorinta de mai mult.

pas.

tacere.
buza îmi e muta,
buzele-i sunt mute.
secunda,
blocata de ratiune,
se prelinge într-un veac.
nimic,
dat peste cap,
devine universul.
clipesc,
dintr-o poveste eterna,
ma trezesc,
uitata-n vid
asteapta sa revin.

pas.
pas.
pas.

Visul

„aveam unul, mai demult,
îl purtam în par,
si printre degete-l purtam,
iar noaptea astepta,
sub perna,
sa fim împreuna.

a cazut
de la pervaz, s-a spart pe asfalt,
a disparut.

mi-am scos inelele, nu era acolo,
mi-am tuns chiar si parul,
sub perna nici atât.
am asteptat, în zadar.

mi-e teama de unul nou,
mi-e teama sa nu-l pierd,
sa nu-l sparg…
sa nu ma sparga…”

„dar…dar trebuie sa visezi!”