Idol

Idol

totul e-aşa plictisitor,
un pantof mi-am rupt aproape
dând în pietre cu-n picior
de cu ziuă până-n noapte.
zadarnic fluier a pustiu,
nimic nu mai mă-ncântă,
deşi aici doresc să fiu,
între un joc şi o poruncă.
mi-am-nfipt mâna-n buzunar,
în setea mea după cuvânt,
dar caut însa în zadar,
în jurul meu, numai pământ.
şi-aştept să cadă-o picătură
din cerul ăsta tot senin,
dar cerul nici nu se îndură,
aruncă-mi baremi cu venin.
e linişte şi doar atât,
o linişte ce mă surzeşte.
încep să îmi ridic din lut
un idol, poate îmi vorbeşte…

Scântei

Scântei

fost-am scântei în noaptea secundară,
plesnind din focul ce ne-a zămislit,
zburând spre cer pentru întâia oară
precum meteoritul rătăcit.
precum comete, am lăsat o dâră,
care s-a şters subit în urma noastră
şi ameţiţi de-atâta tevatură
pocnit-am iar cu o lumin-albastră.
nepăsători, tot buimăcind spre cer,
am pârjolit şi cea din urmă dogmă,
în întuneric, rămânând mister,
murind scântei în noaptea fără formă.
funingine planând în aer rece,
cu teamă de-a cădea-n pământ,
durând fiorul care ne petrece.
funingini risipite-n vânt.
sperând căderea-n jarul născător,
care, cu drag, ne-a aruncat în lume,
vom fi găsit că focu-i muritor.
placid, cădea-vom doar pe un tăciune.

Spânzuratul

Spânzuratul

un pas mă vâră îndărăt,
un pas mă-ndeamnă să păşesc,
deşi aş vrea să mă întorc,
nu pot acum să mă opresc.
alt pas mă-ndeamnă să-ndrăznesc,
deşi vântu-mi spintecă chipul.
mai am un pas să poposesc,
de nu mă va-nghiţi nisipul.
şi am mai fost cândva aici,
în faţa arborelui sterp.
urechi ce dor şi ochii mici
şi mii de stânci înfipte-n piept.
cu mâna prind un trunchi uscat
şi simt nimicul cum mă-neacă,
urcând cu gândul în păcat,
simt un picior cum se fereacă.
cu capu-n jos şi spate drept,
vise, curgând din buzunare
şi mâinile înfipte-n piept.
nu am nimic şi totuşi doare.
piciorul strâmb mă tine viu,
ştiind că totuşi mai am trup,
părăsit parcă-n pustiu
mai am de-atâtea să mă rup.
cad într-un vis pierdut cu firea,
mă uit de tot ce-a fost real.
îmi mai rămâne amintirea
de ucigaş sentimental.

Cu buze dulci

Cu buze dulci

aş vrea să vii, să-mi spui poveşti
şi cine eşti,
de ce trăieşti
şi câte-aş vrea să îmi şopteşti.
aş vrea să pot să te privesc,
să iţi vorbesc,
să te vrăjesc
şi câte-aş vrea să îţi şoptesc.
aş vrea să pot să mă scufund,
tăcut şi blând,
tot aşteptând,
dar până când, dar până când?
aş vrea pe piele să te simt,
să nu te mint,
să te alint,
de lume vreau să te desprid.
din când în când să-mi spui prostii,
copilării
şi gânduri vii,
cum ne jucăm fiind copii.
şi să ne cufundăm în mare,
fugind de soare,
de uitare,
ca puii ce nu pot să zboare.
cu buze dulci şi cu lipici,
visând sclipici
şi licurici,
aş vrea mereu să-mi fii aici.

Şi atât

Şi atât

dacă-aş fi fost să fiu înţeles,
aş fi fost un cuvânt şi-atât,
ce din minte se scurge în mâini
şi moare pe foaie tăcut.

dacă-ar fi fost o formă să iau,
aş fi fost un picur de apă,
ce lin se prelige, fără cătare,
pe pielea-ţi fină şi seacă.

de aş fi vrut un rost să-mi găsesc,
tare-aş fi vrut să fiu luptător,
cu steagu-ntr-o mână şi alta pe piept,
un luptător pentru popor.

culoare de-aş vrea să-mi curgă pe piele,
aş vrea să fiu alb, ca luna lui mai,
cum pomii îşi schimbă din negrul zăpezii
în comele dulci şi bălai.

un vis de-aş fi în mintea-ţi nebună,
aş fi plămădit din poftă şi dor,
în ciuda timpului ce vine şi pleacă,
un vis aş fi fost, nemuritor.

o simţire de aş fi fost,
m-aş fi găsit – tristeţea sihastră,
înfipt în colţuri de stâncă şi cer,
atât doar, o floare măiastră.

om de-aş fi fost
cu suflet şi trup,
nimic n-aş fi vrut,
poet şi atât.

Strigare

Strigare

Am obosit, ca eu pe mine să m-ascult.
De atât zarvă şi scandal urechile mă dor.
M-ai bine-ar fi să rămân mut,
Sau să le urlu tuturor.
Să intru-adânc în mintea lor
Spărgând timpane şi gândiri,
Sau, şoptindu-le usor
Să las în urmă amintiri.
………………………………
“Trăieşte clipa!!!”
Vorbesc, zâmbind fără de stire.
Au ei habar ce este clipa,
Au ei habar de fericire.
“Trezeşte-te!!!”
Le urlu spumegând.
“Trăim, trăim.”
Răspund la rândul lor, visând.
………………………………..
Uitând de ce voiam odată,
Am amuţit sperând zadarnic.
Din cer visăm să cadă
Un zeu, acel mai darnic.
Ne învârtim în cerculeţe,
Ne pierdem în ce-am vrea să fie
Şi din atâtea braţe tari
Rămân doar linii pe hârtie.

Nimic nu e de spus…

Nimic nu e de spus…

Nimic nu e de spus atunci când vântul tace
Şi-n dureroasa moarte, fruzele nu pot să cadă.
Zac atârnate de o creangă,
Ştreangul lor atât de sumbru.
O nu, nu e zbor,
Ele, de crengi stau spânzurate.
Un fir de vânt de-ar fi suflat,
Atunci, în goana spre pământ,
Un ultim zbor ar mai petrece
Trista lor roşeaţă ce se prelinge prin vine uscate.
Nimic nu e de spus atunci când vântul tace
Şi în liniştea morbidă a serii
Cad lacrimi de cristale,
Plângând o biată ultimă frunză
Ce duhul şi-a dat cu cel din urmă zbor.
Cristale cad, şi în căderea lor cântă
Orga ne-nsufleţită a camerei obscure,
Apoi păşind în pat de lacrimi
Mă scufund în gânduri ce profunde
Nu îmi permit în veci să-ngân vreun vers.
Nimic nu e de spus când vântul tace
Şi tac ei toţi, şi tac şi eu,
Precum o frunză stau spânzurat
Şi-aştept un ultim vânt
Spre linişte să-mi zboare trupul
Lipsit de tot ce am simţit vreodat’.

Spaimă

Spaimă

Păşind ca o spaimă
În haine de aur,
Iar eu, un balaur,
S-o sfarm între dinţi.
Să-i râd cu putere
Cu glasul grotesc.
Să-i spun c-o iubesc,
Iubitei ce moare.
Grozav să mă strâmb
De gustul amar,
Ce n-are habar
De dragostea mea.
Să fugă prin mine
Ţinută de mână,
Iubita-mi nebună,
De cugetul meu
Şi mai pe urmă,
Cu-o lacrimă tristă
Să suflu-n batistă
Iubita mea.
Fără păsare
Să scutur in zare,
Dorindu-şi să zboare
Cu inima mea.

Dă-mi aripi

Dă-mi aripi

Dă-mi aripi, ca să am ce smulge
Atunci când, de stânci, am să doresc sa îmi frâng trupul.
Dă-mi aripi, ca să am ce smulge
Atunci când, la pământ, voi vrea să fiu răpus de plumbul ce îmi zace-n suflet.
Dă-mi aripi, ca să am ce smulge.
Când, sătul de libertate, mă voi turna in straie-ncătusate.
Dă-mi aripi, ca să am ce smulge
Când, cu ură, am să te împung în priviri
Şi groaznic am să-ti musc din coapsă
Şi-am să blestem cu fiecare pană…
Nu vreau decât o inima si-atată

Instigare la…DE CE

Instigare la…DE CE

Nu încerca, în setea ta de muritor,
Să-i rupi aripa celui care vrea să zboare,
Şi-n nimicnicia ta, dorind să-i fii comun,
Nu încerca să îi impui stagnare.
Şi-n teama ta de luminare
Nu încerca să îl arunci spre-ntunecime,
Decât să îl astâmperi la pământ
Încearcă doar, să te înalţi pe tine.
De vrei asemenea să-i fii,
Nu-ţi fie teamă de-nălţime,
În cer încearcă să pluteşti
Şi-n mări să te afunzi în adâncime.
Rupe-te de tot ce ştii a fi uman
Şi lasă-n urma tot ce ştiai că-i bine,
Nu îi impune limite gândirii,
Adună-ţi vise ca pe un ciorchine.
Imbată-te cu sete de necunoscut
Şi zgârma-n creştet orice semn de întrebare,
Nu îţi urma turma întru toate,
Mai bine mergi alături de cărare.
Găsind atâtea câte-ai vrea să aflii
Şi tot mai multe cauţi a culege,
Căci printre mii de întrebări
Mai sus de toate tu îţi spui…DE CE?