Evadare

Evadare
noaptea nu îi dă răgaz
şi timpul nu îi dă tăcere.
se scurg impresii pe obraz,
dând glas durerilor de fiere.
sorbind, cu ochii, din cafea
îşi cerne mintea de soluţii.
în frunte poart-un semn de stea
şi-n piept un pumn de revoluţii.
se joacă, în priviri, dorinţa,
zâmbirea unui om nebun,
dând piept cu toată suferinţa
să nu se-ndoaie sub stăpân.
şi frânge coala cu cerneală,
tăcerii dând un înţeles,
când inima i se răscoală
şi paşii nu mai au de-ales.
decât să bată-ntreaga zare,
în goana unui gând bolnav
care, răpus de disperare,
reneagă sângele de sclav.
şi-şi zbiară dorul către cer,
lupii îl imită-n groază,
rupând cătuşele de fier.
simte cum se luminează.
un strop de rouă-i linge chipul,
revin durerile de cap.
sub talpă nu mai e nisipul…

„Sunt tot aici, nu am plecat!”

Sălbatic

Sălbatic

cu ochii deschişi, simţind cum il muşcă,
ascunsă-n desiş, gura de puşcă,
răpus, la pământ, privind înspre cer,
mai simte pe buze doar gustul de fier.
liniştea înghite bumul sonor,
ochii se-ntunecă, rănile dor,
un ultim răget, un vaiet prelung,
un cântec de moarte. rănile plâng.
visând că mai zburdă în ierburi înalte,
piciorul din spate încă se zbate,
buza-i zâmbeşte, gâtul mai geme,
e încă un pui în visuri eterne.
gheara enormă, purtată în luptă,
zace-n ţărână, tocită şi ruptă,
blana pătată, aburindă în vânt.
stăpânul pădurii se-ntoarce-n pământ.
coboară-se zeii, în lacrimi de sare,
să-i mângâie trupul cu raze de soare,
să-mprăştie-n aer spirit sălbatic,
neînfricat şi singuratic.

Corabia

Corabia


în ochiul orbului se zbate soarta omenirii.
viermele pământului a luat piele de sarpe şi a-nceput să-mpartă mere.
se lasă noaptea iar lupii nici n-au lună să se vaite.
ne tremură corabia-n desert aşteptând Samsonului să-i crească parul.
orbul abia murmură înălţându-şi ochii către cer.
„orbule, ce vezi?”
orbul, mut.
lupii chiţăie cu dor de lesuri.
viermele îşi plimbă limba despletită peste trupuri obosite.
„femeie, închide ochii, părul Samsonului îţi va ţine de cald!”
corabia scârţâie liniştea nopţii cu dor de apă.
orbul bâjbâie în întuneric,
„nu mere, daţi-mi apă, vreau să-mi spăl fruntea!”
lupii hăituiesc umbre şi îşi îneacă nasul în miros de sânge.
„femeie, lasă mărul, Samsonul va veni şi va aduce ploaia.”
viermele se împleteşte pe pântecul femeii,
împieliţatul îşi caută cuibar să îşi azvârle oul.
lupii chiţăie în hohot,
hoitul se frânge în colţii lacomi şi vulgari.
„iartă sufletul fugarului, Mărite!”
„ce suflet orbule? adu-ne ploaia!”
femeia-şi potoleşte setea frângâd mărul în măsele.
lupii îşi tăvălesc blana prin bălţile de sânge.
împieliţatul îşi azvârle trupul în răceala nisipului.
corabia îşi frânge catargul fără furtună.
„orbule?!”
„Samsonul a murit!”
„femeie!”

Odrasla

Odrasla


În miez de noapte
Un clopot se zbate.
La porţile raiului, căutând intrare,
E însuşi satanul cerându-şi iertare.
– Iartă-mă sfinte,
Ce-mi eşti părinte!
Mi-am lepădat harul şi buna credinţă,
Nu mai pot însă să-ndur suferinţă!
Se zguduie cerul
Şi cade mişelul
Cu lacrimi în ochi şi fruntea-n ţărână,
Printre suspine durerea îngână.
– Sfinte ascultă!
Sunt eu, fiara slută!
Îţi cer pocăinţă, pedeapsă şi-ţi cer,
Rupe-mi din buze gustul de fier!
Suspină spânul
Şi-aşteptă stăpânul
Muşcându-şi cu groază din palme betege
Şi-cere cuvântul ce va să-l dezlege.
– Ascultă-mă tată!
Sunt fiara plecată!
Desfrâu şi păcate pe trupu-mi pătat.
Rupe-mă, sfinte, din pielea de drac!
Se zguduie norul.
Auzindu-şi odorul,
Sfântul, din tron, uşor se coboară
Să-şi vadă odrasla ce trage să moară.
Se-aşază-n pământ
Şi fără cuvânt
Priveşte la fiul căzut în păcat…
– Poruncă voi da să fii spânzurat!
– Sfinte-ndurare!
Dă-mi ascultare!
Am minte de rob şi suflet de gheaţă,
Dar fii bun părinte, lasă-mă-n viaţă!
Privirea se-ncruntă
Şi tună poruncă.
– Groaznic mişel cu frică de moarte,
Poartă-ţi trăirea în piele de şarpe!
– Piei de îndată
Inimă seacă,
Precum o stâncă, stearpă şi rece.
Fii blestemat de cin’ te petrece!
Un fulger se frânge
Şi inima-i plânge.
Durere şi chin pe ochi se aştern.
Sfântul-şi-azvârle odrasla-n infern…

Viermele

Viermele


un vierme se zbate în sufletul meu.
se zbate mişelul să iasă afară,
să curgă pe maini, aripi de cioară,
din palme să iasă, gheare de zmeu.
se tot frământă, se zbate în cap.
ochii mă dor, parcă-n orbite
îşi frânge pustiul limba fierbinte,
să-mi iasă din frunte în coarne de drac.
pe sira spinării se scurge cu gheaţă.
solzi de peste să-mi crească pe spate
şi în ureche venin curs în şoapte.
se zbate să-mi sugă picătura de viaţă.
i-aş cere să-mi lase gândul în pace.
fiară bolnavă ce-mi roade genunchiul,
cu zâmbet pe buze îmi sapă mormântul
şi nici că îi pasă, doar sapă şi tace.

Nenăscuţilor

Nenăscuţilor

nu am să plâng, nu am să râd,
să-mi sfarme soarele privirea
şi timpul să îmi taie faţa,
când voi cunoaşte fericirea.

nu am să plâng, nu am să râd,
să-mi zboare vântul cugetarea
şi vremea să îmi ningă părul,
să îmi albească pielea marea.

nu am să râd, nu am să plâng,
să-mi rupă muntele genunchii,
să-mi ardă cerurile-auzul,
să-mi tocească gându-n muchii.

nu am să râd, nu am să plâng,
să-mi sece ochii de scântei,
să-mi piară glasul de copil,
să fiu un trup printre atei.

nu am să râd, am să fiu mut,
nu am să plâng, doar am să sec,
în faţa nenăscuţilor,
umil, supus, am să mă plec.