Visul unei dimineti mongole

Bună

sunt un mare artist
cel mai bine mă pricep
să ascund gunoaiele minţii
şi bolile sufleteşti
în spatele unei măşti veşnic vesele

şi e tare confuz, încât
adeseori uit dacă sunt trist sau vesel,
sau poate durerea este aşa mare
încât din scâncet iese un zâmet strâmb şi fals
dar aşa de strălucitor şi înşelător

„Bună!”
„Bună!”
„Ce vesel eşti azi!”
„Trebuie să fim şi veseli din când în când, nu-i asa?”

Colt de lună

timid zâmbet al unui colţ de lună,
răsărit din cer şi praf de nori,
luminează chipuri şi îngână
timida convorbire a unor trecători.

placidul crepuscul în elipsă,
agătat, tăcut, în miez de noapte,
ascuns de ochi cu o eclipsă,
ascultă trecatori, murmur de şoapte.

supus umil al unui gând obscur,
un trecător născut din ireal,
surprins de timpul prematur,
îşi pierde firea-ntr-un cuvânt banal.

şi poate ar fi spus mai mult decât tăcere
şi poate din cuvinte ar fi desenat o lume,
de nu ar fi fost, tocmai, aşa plăcere
s-asculte strălucirea ce numai luna spune.

Gustul ploii

sărut de fulgere în noapte,
pe-un ochi timid, un ochi blajin,
când luna se arată goală
în trupu-i palid şi divin.

mireasma norilor fugari
şi gustul ploii ce, pe piele,
îşi răsfată stropii lin,
lăsând pe gât stropi de mărgele.

doar muritor, lipsit de forme,
mă văd purtat, real, banal,
de seara care mă alintă,
născând în minte-un ideal.

şi mi-aş da haina pielii jos
şi aş ieşi din pat de oase.
un spirit rătăcit de vânt,
în taina nopţilor ploioase.

din trup în trup să mă avânt
şi să citesc atâtea minţi.
precum un suflet călător.
cu ochii lacomi şi fierbinţi,

şi de-ar fi tihnă să găsesc.
în timp târziu şi efemer.
să ştiu atâtea câte lumea
nu-mi va mai ţine vre-un mister.

Jongleor

sunt un jongleor de mingi şi de popice
şi mai învârt şi poiuri rapide în spirală
şi uneori jonglez cuvintele in minte,
nepriceput le scap, spărgându-se de-o coală.

privirea ca de şoim, ochind spre nicăieri,
nu tind să fiu atent la cate am în faţă,
căci toate se învârt în jurul meu haotic,
le stăpânesc abia când sufletu-mi e gheaţă.

iar când deţin controlul şi totul e fluent,
mai fac o ghiduşie, sau ochii îi închid
şi ori le scap pe toate, ori le-arunc în cer,
în jocul lor nebun, naiv, iar mă cuprind.

sunt un jongleor de mingi şi de popice
şi-mi place uneori cu mine să jonglez,
pe foi mă scap, stângaci, sau mă arunc în cer,
mă pierd, mă sparg şi sper ca doar visez.

Psihevara

ninge, ninge, dacă-ti spun,
plâng copacii cu petale
zici că-s bule de săpun,
un covor color şi moale.

râd în cer, grozav de tare,
de stau munţii să se sfarme,
fluturi dând din aripioare.
stânca tace, stânca doarme.

cad în ploi de meteori
păsările prinse-n vrie,
au în plisc frânturi de nori,
pene arse de hârie.

prinse-n horă nebunească,
râuri curg la deal, cu zel,
parcă stau ca să se nască
mii cascade către cer.

ierburi rag, zici că-s turbate,
când, cu ace otrăvite,
vântului, pornit a bate,
îi scot ochii din orbite.

şi se-aruncă luna-n cercuri
rupând cerul în fâşii,
prins cu soarele în certuri.
-luna stai, încă e zi!

-pace vouă tuturor,
timpul trece, dar nu zboară.
haosul e-mbătător,
însă înca-i psihevară.

Sălbatic

cu ochii deschişi, simtind cum il muşcă,
ascunsă-n desiş, gura de puşcă,
răpus, la pământ, privind înspre cer,
mai simte pe buze doar gustul de fier.

linistea înghite bumul sonor,
ochii se-ntunecă, rănile dor,
un ultim raget, un vaiet prelung,
un cântec de moarte. rănile plâng.

visând că mai zburdă în ierburi înalte,
piciorul din spate încă se zbate,
buza-i zâmbeşte, gâtul mai geme,
e înca un pui în visuri eterne.

gheara enormă, purtată în luptă,
zace-n ţărână, tocită şi ruptă,
blana pătată, aburindă în vânt.
stăpânul pădurii se-ntoarce-n pământ.

coboară-se zeii, în lacrimi de sare,
să-i mângâie trupul cu raze de soare,
să-mpraştie-n aer spirit sălbatic,
neînfricat şi singuratic.

Tica-tac stop!

tic-tac, tic-tac, tic-tac, stop!
brusc timpul a rămas… pe loc.
privim miraţi cum toate s-au oprit
şi cum clepsidra mare e goală de nisip.

un pic şi câte-un pic, pic, pic,
doar ploaia se mai scurge… din nimic,
cum cerul a-ngheţat de stele şi senin,
doar apele mai vin, nu vin, venin.

trop, trop, trop, trop se aud
paşii de idei plimbându-se… în nud,
căzute, din neant, în ochii adormiţi,
ne-ndeamnă să şoptim, privim. zâmbiţi!

zum-zum, zum-zum, zumzet zumzuit,
un gând ce ne petrece… aiurit,
palmele se-ating încet, fără sonor,
în cor, nu mor, nu-i dor, e zbor!

Visul unei dimineţi mongole

zeul ploii îmi alintă pajiştea cu plânsu-i bun,
hoardele îmi fug, nebune, pe tărâmul necuprins,
aud, prin visare parcă, plânsul murgului nebun
care mândru m-a purtat în războaie, neînvins.

ochiul cel căprui veghează zarea de jur împrejur,
ochiul de turcuaz visează lumea prinsă-n al meu pumn.
vântule suflă-mi în aripi, poartă-mă şi am să-ţi jur
cum întregii omeniri, zeilor, voi fi stăpân!

aerul mă-mbărbătează, părul mi se joacă lin,
frunte-mi râde descreţită, stropi de ploaie, mă-nfior
când privesc la şoimu-mi care mă veghează din senin,
zeu bun ce ma ai în pază, dă-mi să fiu nemuritor!

văd copiii-mi cum se joacă şi se luptă, pui de zmeu,
bravi bărbaţi vor fi în ziua când mă voi urca la cer,
să-i privesc ca mândru tată, am să fiu unicul zeu,
să îi ocrotesc cu drag, pui de lei, braţe de fier.

mă las în genunchi tăcut şi plec fruntea la pământ,
sclav îţi sunt doar ţie steag, ce te port cu fruntea sus,
prin furtuni, prin vijelii, alintat cu drag de vânt,
dă-mi puterea să mă tin sălbatic şi nesupus!