Strigare

Strigare

Am obosit, ca eu pe mine să m-ascult.
De atât zarvă şi scandal urechile mă dor.
M-ai bine-ar fi să rămân mut,
Sau să le urlu tuturor.
Să intru-adânc în mintea lor
Spărgând timpane şi gândiri,
Sau, şoptindu-le usor
Să las în urmă amintiri.
………………………………
“Trăieşte clipa!!!”
Vorbesc, zâmbind fără de stire.
Au ei habar ce este clipa,
Au ei habar de fericire.
“Trezeşte-te!!!”
Le urlu spumegând.
“Trăim, trăim.”
Răspund la rândul lor, visând.
………………………………..
Uitând de ce voiam odată,
Am amuţit sperând zadarnic.
Din cer visăm să cadă
Un zeu, acel mai darnic.
Ne învârtim în cerculeţe,
Ne pierdem în ce-am vrea să fie
Şi din atâtea braţe tari
Rămân doar linii pe hârtie.

Nimic nu e de spus…

Nimic nu e de spus…

Nimic nu e de spus atunci când vântul tace
Şi-n dureroasa moarte, fruzele nu pot să cadă.
Zac atârnate de o creangă,
Ştreangul lor atât de sumbru.
O nu, nu e zbor,
Ele, de crengi stau spânzurate.
Un fir de vânt de-ar fi suflat,
Atunci, în goana spre pământ,
Un ultim zbor ar mai petrece
Trista lor roşeaţă ce se prelinge prin vine uscate.
Nimic nu e de spus atunci când vântul tace
Şi în liniştea morbidă a serii
Cad lacrimi de cristale,
Plângând o biată ultimă frunză
Ce duhul şi-a dat cu cel din urmă zbor.
Cristale cad, şi în căderea lor cântă
Orga ne-nsufleţită a camerei obscure,
Apoi păşind în pat de lacrimi
Mă scufund în gânduri ce profunde
Nu îmi permit în veci să-ngân vreun vers.
Nimic nu e de spus când vântul tace
Şi tac ei toţi, şi tac şi eu,
Precum o frunză stau spânzurat
Şi-aştept un ultim vânt
Spre linişte să-mi zboare trupul
Lipsit de tot ce am simţit vreodat’.

Spaimă

Spaimă

Păşind ca o spaimă
În haine de aur,
Iar eu, un balaur,
S-o sfarm între dinţi.
Să-i râd cu putere
Cu glasul grotesc.
Să-i spun c-o iubesc,
Iubitei ce moare.
Grozav să mă strâmb
De gustul amar,
Ce n-are habar
De dragostea mea.
Să fugă prin mine
Ţinută de mână,
Iubita-mi nebună,
De cugetul meu
Şi mai pe urmă,
Cu-o lacrimă tristă
Să suflu-n batistă
Iubita mea.
Fără păsare
Să scutur in zare,
Dorindu-şi să zboare
Cu inima mea.

Dă-mi aripi

Dă-mi aripi

Dă-mi aripi, ca să am ce smulge
Atunci când, de stânci, am să doresc sa îmi frâng trupul.
Dă-mi aripi, ca să am ce smulge
Atunci când, la pământ, voi vrea să fiu răpus de plumbul ce îmi zace-n suflet.
Dă-mi aripi, ca să am ce smulge.
Când, sătul de libertate, mă voi turna in straie-ncătusate.
Dă-mi aripi, ca să am ce smulge
Când, cu ură, am să te împung în priviri
Şi groaznic am să-ti musc din coapsă
Şi-am să blestem cu fiecare pană…
Nu vreau decât o inima si-atată

Instigare la…DE CE

Instigare la…DE CE

Nu încerca, în setea ta de muritor,
Să-i rupi aripa celui care vrea să zboare,
Şi-n nimicnicia ta, dorind să-i fii comun,
Nu încerca să îi impui stagnare.
Şi-n teama ta de luminare
Nu încerca să îl arunci spre-ntunecime,
Decât să îl astâmperi la pământ
Încearcă doar, să te înalţi pe tine.
De vrei asemenea să-i fii,
Nu-ţi fie teamă de-nălţime,
În cer încearcă să pluteşti
Şi-n mări să te afunzi în adâncime.
Rupe-te de tot ce ştii a fi uman
Şi lasă-n urma tot ce ştiai că-i bine,
Nu îi impune limite gândirii,
Adună-ţi vise ca pe un ciorchine.
Imbată-te cu sete de necunoscut
Şi zgârma-n creştet orice semn de întrebare,
Nu îţi urma turma întru toate,
Mai bine mergi alături de cărare.
Găsind atâtea câte-ai vrea să aflii
Şi tot mai multe cauţi a culege,
Căci printre mii de întrebări
Mai sus de toate tu îţi spui…DE CE?

Zmeii

Zmeii

Râuri de corbi,
mări de verdeaţă,
un soare de gheaţă
şi norii cei orbi.
Venind dinspre zare
odată cu vântul,
lovind pământul
cu bulgări de sare,
uscând tot in cale,
umbrind parcă gânduri
se scurg rânduri, rânduri
din munte spre vale.
Din piscuri semeţe
vin zmeii cei falnici,
teribili şi groaznici
cu spaima pe feţe.
Să ardă păsuni,
să ardă ogoare,
să fure fecioare,
să sece fântâni.
Pe feţii frumoşi
să-i pună pe fugă,
rămânând la strungă
doar babe şi moşi.
Şi-apoi dintr-o dată,
cu groază şi haos,
lăsând satu-n repaos,
să fugă-napoi
în munţii de piatră.

Placid

Placid

Placid, singur şi tăcut,
răstignit pe-un vârf de stânca,
simt cum timpul îmi trece prin păr în rafale de vânt,
iar înserarea mă îmbrăţişează cu fiori de frig.
L-am privit căzând răpus,
sângerând teribil din fiecare colţişor al cercului perfect.
S-a scufundat în munţi de parcă s-ar fi scufundat în mare,
iar în loc de stropi de apă şi valuri
au sărit doar nori şi raze…
Al şaptelea pe săptămâna asta.

Moment

Moment

Cu-atâta ură am să smulg
stânca ce mi-a răsărit în piept
şi am s-azvârl cu ea spre cer.
Piei, piatră fără formă,
colţurile tale înţeapă orice simţământ
şi muchia ta îmi zgârie gândirea.
Simt negrul şi întunecatul rug
pe care mă agăţi râzând cu groază,
întocmai ca apoi să-mi zaci la căpătâi.

Nemuritoare

Nemuritoare

Sunt flori, nu mor, dar tot sunt flori,
Nu-s garofiţe şi totuşi sunt nemuritoare.
Cresc pe pământ şi stau sub soare
Şi se-ntristează de cerul se umple de nori.
Zâmbesc şi pline-s de culori,
Cresc multe de le vezi din depărtare.
Sunt flori,nu mor, dar tot sunt flori,
Nu-s garofiţe şi totuşi sunt nemuritoare.
Cresc peste dealuri şi-n cimitire uneori
Şi clopoţel pare a fi a lor floare,
Frumoase sunt şi vindeca de supărare
Doar de le vezi când baţi cărări.
Sunt flori, nu mor, dar tot sunt flori.

La fereastra

La fereastra

Ea visează,
Ea zâmbeşte,
Ea dansează,
Ea gândeşte,
Delirează
Şi priveşte…la fereastră.
Ea visează nopţi de vară,
De răşină dulci parfumuri,
Un sărut păstrat pe ceară,
Aţipind uşor în fumuri.
Ea zâmbeşte, e o rază.
E frumoasă şi divină
Când pe piele îţi dansează.
Radiază mov, lumină.
Ea dansează prin balcoane,
E o doamnă între flori
Şi o floare între doamne.
Ea trăieşte în culori.
Delirează, apoi se pierde
În dorinţe şi-n gândire,
În deliru-i abia vede
Umbra deasă de iubire.
Ea priveşte la fereastră,
Oamenilor pune nume
Şi precum o stea albastră,
Face tot ce vrea în lume.
Ea trăieşte,
Se-ntristează,
Se-odihneşte,
Se blochează
Şi de nu-ntelegi nimic,
Ea priveşte…
La fereastră.