Spânzuratul

Spânzuratul

un pas mă vâră îndărăt,
un pas mă-ndeamnă să păşesc,
deşi aş vrea să mă întorc,
nu pot acum să mă opresc.
alt pas mă-ndeamnă să-ndrăznesc,
deşi vântu-mi spintecă chipul.
mai am un pas să poposesc,
de nu mă va-nghiţi nisipul.
şi am mai fost cândva aici,
în faţa arborelui sterp.
urechi ce dor şi ochii mici
şi mii de stânci înfipte-n piept.
cu mâna prind un trunchi uscat
şi simt nimicul cum mă-neacă,
urcând cu gândul în păcat,
simt un picior cum se fereacă.
cu capu-n jos şi spate drept,
vise, curgând din buzunare
şi mâinile înfipte-n piept.
nu am nimic şi totuşi doare.
piciorul strâmb mă tine viu,
ştiind că totuşi mai am trup,
părăsit parcă-n pustiu
mai am de-atâtea să mă rup.
cad într-un vis pierdut cu firea,
mă uit de tot ce-a fost real.
îmi mai rămâne amintirea
de ucigaş sentimental.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *