Zmeii

Zmeii

Râuri de corbi,
mări de verdeaţă,
un soare de gheaţă
şi norii cei orbi.
Venind dinspre zare
odată cu vântul,
lovind pământul
cu bulgări de sare,
uscând tot in cale,
umbrind parcă gânduri
se scurg rânduri, rânduri
din munte spre vale.
Din piscuri semeţe
vin zmeii cei falnici,
teribili şi groaznici
cu spaima pe feţe.
Să ardă păsuni,
să ardă ogoare,
să fure fecioare,
să sece fântâni.
Pe feţii frumoşi
să-i pună pe fugă,
rămânând la strungă
doar babe şi moşi.
Şi-apoi dintr-o dată,
cu groază şi haos,
lăsând satu-n repaos,
să fugă-napoi
în munţii de piatră.

Placid

Placid

Placid, singur şi tăcut,
răstignit pe-un vârf de stânca,
simt cum timpul îmi trece prin păr în rafale de vânt,
iar înserarea mă îmbrăţişează cu fiori de frig.
L-am privit căzând răpus,
sângerând teribil din fiecare colţişor al cercului perfect.
S-a scufundat în munţi de parcă s-ar fi scufundat în mare,
iar în loc de stropi de apă şi valuri
au sărit doar nori şi raze…
Al şaptelea pe săptămâna asta.

Moment

Moment

Cu-atâta ură am să smulg
stânca ce mi-a răsărit în piept
şi am s-azvârl cu ea spre cer.
Piei, piatră fără formă,
colţurile tale înţeapă orice simţământ
şi muchia ta îmi zgârie gândirea.
Simt negrul şi întunecatul rug
pe care mă agăţi râzând cu groază,
întocmai ca apoi să-mi zaci la căpătâi.

Nemuritoare

Nemuritoare

Sunt flori, nu mor, dar tot sunt flori,
Nu-s garofiţe şi totuşi sunt nemuritoare.
Cresc pe pământ şi stau sub soare
Şi se-ntristează de cerul se umple de nori.
Zâmbesc şi pline-s de culori,
Cresc multe de le vezi din depărtare.
Sunt flori,nu mor, dar tot sunt flori,
Nu-s garofiţe şi totuşi sunt nemuritoare.
Cresc peste dealuri şi-n cimitire uneori
Şi clopoţel pare a fi a lor floare,
Frumoase sunt şi vindeca de supărare
Doar de le vezi când baţi cărări.
Sunt flori, nu mor, dar tot sunt flori.

La fereastra

La fereastra

Ea visează,
Ea zâmbeşte,
Ea dansează,
Ea gândeşte,
Delirează
Şi priveşte…la fereastră.
Ea visează nopţi de vară,
De răşină dulci parfumuri,
Un sărut păstrat pe ceară,
Aţipind uşor în fumuri.
Ea zâmbeşte, e o rază.
E frumoasă şi divină
Când pe piele îţi dansează.
Radiază mov, lumină.
Ea dansează prin balcoane,
E o doamnă între flori
Şi o floare între doamne.
Ea trăieşte în culori.
Delirează, apoi se pierde
În dorinţe şi-n gândire,
În deliru-i abia vede
Umbra deasă de iubire.
Ea priveşte la fereastră,
Oamenilor pune nume
Şi precum o stea albastră,
Face tot ce vrea în lume.
Ea trăieşte,
Se-ntristează,
Se-odihneşte,
Se blochează
Şi de nu-ntelegi nimic,
Ea priveşte…
La fereastră.

Sunt eternul, sunt mai mult

Sunt eternul, sunt mai mult

Sunt visul tinereţii eterne
Şi gândurilor mele pripite vreau să dau glas.
Nu mă tem de ideea de-a greşi,
Din contră mă iau în piept cu orice născoceală născută spre-a-mi zdrobi aripa.
Nu mă las plutind precum o biată frunză-n vânt,
Ci dimpotrivă, scutur faşnic de fioros din aripi
Spre a provoca vântul ce poartă frunzele.
Mă îngrozesc înfiorător când în zboru-mi lin-voit se pretrece câte-o spaima,
Şi mă zbat cu bărbăţie şi mă râd cu dinţii strânşi
Spre-a sări-o-n zborul meu.
Urăsc să-mi întrerup zborul,
Urăsc să fac ocol de-s în urmărirea unui vis.
Mă vreau, şi mă simt falnic,
Sunt un stejar care umbreşte lumea.
Nu-s fioros, nu îngrozesc prin grava mea fiinţa.
Din contră, sunt o slavă, sunt un zâmbet de pe-o buză.
Nu sunt un arbore ce îngrozeşte lumea,
Sunt doar noian de frunze ce apără de soare.
Şi mă isbesc, mă ofilesc, mă dor de mă simt mic.
………………………………………………………..
Nu, nu sunt frunză, să fiu purtat de vânt.
Nu sunt o barcă rătăcită, în volbura vreunui râu.
Eu sunt vântul, eu sunt haosul, trufia,
Eu sunt glasul care sfarmă,
Eu sunt gândul ce-mpietreşte,
Sunt privirea ce ucide.
Eu sunt groaza, sunt un zeu.
…………………………………………
Şi atâta iubesc lumea,
Şi atât îmi e de dragă.
Sunt al ei, al tuturor,
Sunt un zâmbet pe o buză,
Sunt o floare îmbobocită,
Sunt o rază-n curcubeu,
Sunt un fir de apă lină,
Sunt un gând, sunt o dorinţă.
Mă renasc în mii de trupuri,
Mă transform din clipă-n clipă
Şi alerg din gând în gând.
Sunt o soaptă de iubire,
Sunt fiorul de pe gât,
Sunt o ora, o secundă,
Sunt eternul, sunt mai mult.
Sunt un vis, sunt o fantasmă.
Să m-atingi de vrei, nu poţi,
Să-mi vorbeşti nu ai cuvinte,
Să mă vezi, îţi arzi retina.
Sunt nimic în lumea largă,
Şi mă pierd în universe
Şi plutesc de mii de veacuri.
Sunt eternul, sunt mai mult.

Inevitabil…

Inevitabil…

Inevitabil a plecat,
Odată cu primii stropi de ploaie,
S-a scurs în depărtări, aşa cum apa s-a scurs în mine
Şiroind apoi in lacrimi.
Inevitabil m-am înfuriat pe ziua ce ne-a despărţit,
Odată cu prima frunză azvârlită cu furie pe pământ.
Ea a plutit în zare,
Iar frunza s-a sfârşit plutind în nefiinţă.
Inevitabil i-am zâmbit şi i-am jurat iubire,
Odată cu ultima rază de soare ce ne mângâia chipurile,
Ea străluceşte pe alt hotar,
Raza s-a înecat în întunecime.
Inevitabil mă voi topi de dorul ei,
Odată cu ultima pasăre ce va sălta zbor spre ţări mai calde.
Eu mă voi topi de singurătăţi şi friguri
Iar ea va îngheţa visând…sperând.

Maro-albăstrui

Maro-albăstrui

Ţi-am gustat buzele şi erau atât de… maro,
Da, un maro-albăstrui,
Asemenea cafelei, cafelei cu sare,
Maro-albăstrui.
Şi acea lacrimă,
Da aceea ce udând mătasea fină
S-a oprit în bărbie.
Şi ea avea un gust
Maro-albăstrui.
De afară , din pădure
Veneau culori maro,
Iar cerul părea albăstrui.
Sticla ferestrei refracta culori
Maro-albăstrui.
O dimineaţă mohorâtă, maro,
De toamnă târzie, albăstrui,
Era dimineaţa, era toamnă,
Maro-albăstrui…
Doar inima ta ardea
Roşu.

Prezent

Prezent

privesc secundele cum se preling, nori negri.
zadarnic răscolesc cu privirea prin pâcla timpului trecător,
raza de soare a amuţit, repaosul a încetat.
dute-vino, chipuri speriate rătăcesc în jurul meu
încercând să mimeze un zâmbet fals
pe când sufletul le este stors din trupurile lipsite de vlagă.
morţii vii umblă pe pământ
încercând să strice şi celelalte mere.
din zadarnicele amintiri
mai sorb doar clipele ce au secat dorinţa de fericire,
fară oprelişti se avântă spre abis,
abis la fundul căruia se află închipuitul paradis al plăcerilor trupeşti.
fructul interzis a muscat omul şi i-a inghiţit minţile.
închid ochii încercând să visez,
ceasul bate ora trei, întunericul îmi frânge coastele,
orice gând mă doare,
dar focul din mine arde orice teamă.
mai trag o linie în calendar…
de câte ori va mai fi mâine?

Viitor

Viitor

vor veni plutind pe o corabie de foc,
în calea lor stelele se vor preface-n super-nove.
se vor prelinge pe pământ în mii şi mii de raze.
pământul va seca timp de patruzeci de zile.
ridurile triste şi gândurile negre vor pieri,
se va scoroji şi va arde-n flăcări
şoapta ce provoca suferinţe,
ocara şi răutatea se vor pierde în univers
în mii şi mii de particule de praf.
fiecare vis va lua cu el câte un om de fiecare fel
şi din lacrimile acestora işi va stinge setea
până în clipa în care oamenii se vor regăsi într-un sărut umed şi fericit,
abia atunci va poposi schimbându-se-n fiinţa.
apoi presărând ploi de dor şi bucurie,
speranţele vor reveni în soare.
speranţa nu moare ultima,
speranţa arde vesnic.